Înainte de pământ , înainte de cer

Înainte de pământ , înainte de cer , să nu fi fost oare nimic ?
La început a fost nimicul ,
Apoi a aparut neantul , care era mai mult decat nimicul.
A existat ceva! Era aidoma unui nor sau nebuloase,
O ceaţă ce părea să fi apărut de niciunde,
Totul era tăcut şi îndepărtat,
Dar s-a mişcat fără să scoată un sunet
Apoi a apărut pământul nostru,
Aidoma unei femei  armonioase ,
Plină de voluptate si misterioasă.
Apoi a apărut iubirea,
Cea mai frumoasă şi măreaţă dintre toate,
Ea este cea care inimile ne înmoaie
Purtăndu ne către joc, bucurie şi plăcere ,
Către inimi tresărite , către vorbe înfăptuite!
Şi cea fără de care toate ,
Ar fi toate mohorâte,  aplatizate .
Pământu-nconjurat de cer
S-a ostenit apoi să nască
Vârfuri măreţe , scăldate în zăpezi
Şi mări cu valuri înspumate.
Iar în acest răstimp , neantul
Născut-a întunericul şi noaptea
Neantul s-a îndrăgostit de noapte
Şi împreună au făurit ziua şi lumina
Odată aparută ea , lumina
S-a împletit cu razele calde ale soarelui
Şi s-a născut el , curcubeul cerului ,
A cules cu gingaşie, culori mii si mii
Pictând  cu măiestrie, creaţie vie !

                ***

De-a lungul zilelor molatece în care iarna îşi slăbeşte strămsoarea, resimţim ivirea unei vieţi noi , a unor gânduri noi, a unor vise noi. În multe mituri se spune că viaţa cea nouă se naşte din neant, iar  sfărşitul de iarnă este o perioadă aidoma. Şi indiferent căt de lipsit de viaţă şi steril pare să fie acel neant , el este sursa tuturor creşterilor şi transformărilor. Şi cea mai mare dintre înţelepciuni sălăşluieşte în acest paradox.

Oare cum este să iubeşti neantul ? Este greu, este uşor?  Uneori este greu fie doar să acceptăm existenţa lui.  Însă dacă vieţile noastre ar fi lipsite de aceste perioade de aparentă goliciune, noi nu am putea creşte până în profunzimile fiinţei noastre. Cu cât cunoaştem mai mult neantul cu atât vom simţi nevoia să-l îmbrăţişăm şi inimile se deschid, iar teama de necunoscut dispare.  De fapt, in profunzimile neantului sălăşluieşte Iubirea, calea adevărată se iveşte din neant.
După neant apare viaţa, iar odată cu viaţa vine şi iubirea.
Într-o povestire veche a creaţiei, lumina ia naştere din întuneric şi neant. Neantul este sora pământului, care ne susţine şi ne hrăneşte. Pământul este atât de fertil, încât poate rodi fără ajutor. Haideţi să începem să-l simţim şi să-l respectăm, ca pe o fiinţă vie! Dar neantul işi manifestă mai întâi partea întunecată ca mai apoi sa o primească şi să o accepte cu bucurie. Şi  doar atunci va putea lumina să apară!
Lecţiile de viaţă apar atât în vremurile întunecate, cît şi în cele pline cu lumină. Ce întuneric din propria noastră fiinţă ne face iarna să simţim? De ce nu putem să ne îmbrăţişăm toate părţile fiinţei noastre , atît cele aparent negative cât şi cele strălucind de bunătate ? De ce nu ne putem iubi aşa cum suntem ?

Haideţi să ne iertăm, să ne iubim şi să ne acceptăm aşa cum suntem, pur şi simplu! Să începem cu noi înşine şi apoi cu toţi ceilalţi! Putem cere iertare tuturor fiinţelor mici şi mari deopotrivă, care au existat chiar şi înaintea noastră, aceasta va aduce după sine vindecarea multor boli, de oricare natură ar fi ele.

Iertarea cicatrizează rănile emoţionale, ne transformă, împăcându ne cu noi înşine, vom redobândi pacea şi puterea de a ne ruga pentru ceilalţi.
Alungarea emoţiilor negative, ura, frica, gelozia, răzbunarea, amărăciunea deziluziile, regretele, nemulţumirile, stările de vinovăţie, nerecunoştiinţa şi altele care aduc stări neplăcute. Toate acestea sunt de evitat!

Iubirea si iertarea sunt cheia vindecarii noastre!

P. S. Fotografiile cu picturile murale sunt ale artistului complex si minunatului om, care a fost Sabin Bălaşa. Acestea le-am facut cu un telefon simplu la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi în  "Sala paşilor pierduţi " .Dacă ajungeţi în Iaşi, merită să mergeţi până acolo să vă convingeţi ceea ce transmit aceste opere de o mare artă .

Să zâmbim cu Inima!

Mihaela